Toţi avem defecte, obiceiuri.
Toţi avem persoane în jurul nostru, pentru că aşa suntem făcuţi, să nu ne putem izola.
Deci… inevitabil ne lovim de defectele şi obiceiurile celorlalţi. Dar în principal nu le vedem. Dacă nu ne ating în mod special sau persoana respectivă nu e o acritură despre care am sta la o bârfă, nu prea le băgăm în seamă. Sau le observăm, dar nu ne deranjează. Sau faptul că e lângă noi le maschează.
Ne afectează însă când intervin în planurile noastre…
Dacă observăm din afară o ceartă a doi îndrăgostiţi, bazată pe… gelozie să spunem, am îndrăzni să dăm verdicte ori să judecăm: e vina ei că…, el n-a putut face nimic să… Am spune că noi nu am face aşa ceva niciodată.
Poate că avem dreptate, ne cunoaştem bine nu? Dar oare când sunt implicaţi nişte fluturi în stomac, am mai putea afirma acelaşi lucru? Cum ne poate schimba un sentiment? Cum ne poate schimba un sentiment frumos în rău?
Am deviat, mă invadează multe gânduri, dar nu le găsesc cuvintele pe tastatură.
Spuneam că defectele/obiceiurile celorlalţi, care în mod normal nu ne-ar deranja, devin nuanţate atunci când ne implică direct.
Ai o prietenă despre care ştii că obişnuieşte să asculte muzică la volum maxim, o dată la 2-3 zile. Ţi-a povestit odată, în treacăt, dar nu ai dat importanţă. Ştiai şi atât. Însă dacă ai ajuns să te muţi cu ea… cred că începe să te deranjeze obiceiul ei.
Suntem egoişti deci? Sau ipocriţi? E ok ce faci… dar la distanţă de mine? Sau e doar un reflex de auto-apărare?
Dacă prietenul tău obişnuieşte să joace fotbal în fiecare marţi seară cu băieţii, iar tu întruna din marţi-le alea vrei o ieşire şi el refuză că are planuri… devine o bulină neagră obiceiul acela, nu? Deşi până atunci ţi se părea foarte ok ideea, făcea mişcare, aveai şi tu timp de fete…
Se ştie că atunci când iubeşti, nu vezi defectele. Sau le vezi, dar le diminuezi. Nu-ţi pasă, are atâtea alte calităţi, iar simplul fapt că te iubeşte e suficient. În schimb ajungi să le vezi, aşa reale cum sunt, atunci când ajung să te rănească. Totuşi, iubirea tot acolo e, doar nu trece de la o zi la alta. Dar vederea e mai clară… Cum aşa?
Am dat exemple doar de obiceiuri. Dacă ar fi un defect, ştim că există şi nu-i poate face decât rău respectivei. Dar nu încercăm să aducem pe calea cea bună persoana. Însă când ne afectează… intervenim. Şi eventual apoi răsuflăm uşuraţi că am făcut o faptă bună.
Oare am făcut? Persoanei sau… nouă?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu