FETISH

furtuna din paharul cu whisky

Pe la încheieturile uşii vântul fluiera nervos. Ploua demenţial de douăsprezece ore şi patruzeci şi trei de minute. Rezemată de perete, am ferit perdeaua şi printr-un ochi de geam observam fascinată cum se sparg picăturile nervoase de pervaz. Norii s-ar fi prăbuşit de grei ce erau şi ce negri!


Îl văd. Nu îl mai văzusem de ceva vreme. Doamne, îmi făcusem atâtea planuri pentru reîntâlnirea noastră… Aveam să îl privesc sfioasă şi să plec privirea, dacă s-ar fi putut să roşesc, ar fi fost perfect. L-aş fi îmbrăţişat apoi puternic şi i-aş fi apăsat buzele moi de ale mele însetate de sărutarea lui.

Eram în pijamale, ciufulită, cu ceaşca de ceai în mână. S-a uitat spre mine şi m-a văzut la geam. Am tras repede perdeaua. M-a văzut. Acum urca scările. Îi auzeam paşii, îi simţeam neliniştea, nerăbdarea.
Îi uitasem chipul. M-am obişnuit să mi-l conturez în imaginaţie şi să îl construiesc din amintiri… când am văzut mânerul uşii coborînd, încercam să îmi stăpânesc inima, căci avea să fugă în braţele lui înaintea mea.



Paşi timid. I-am văzut apoi braţul stâng împingând uşa încet. Ştia că sunt acolo; coborî privirea în podea.

Am rămas locului timp de câteva secunde, mi-e greu să precizez câte. Atunci mi s-au părut o veşnicie.În clipa imediat următoare veşniciei mi-am înfăşurat braţele în jurul gâtului lui şi “i-am apăsat buzele moi de ale mele însetate de sărutarea lui”.

Am deschis ochii, erau tot douăsprezece ore şi patruzeci şi trei de minute de când ploua necontenit. Eu eram tot la geam, privind stropii cum se izbesc de pervaz, alţii, mereu alţii.

Nu aveam ceaşca de ceai în mână, mă înşelasem. Era paharul rece de whiskey în care se înecau două cuburi de gheaţă.



Iar mi s-a făcut dor.

feuille morte

De curand, mi-a spus cineva să renunț la lumea asta virtuală.

Nu am renunțat. Am continuat, ca de obicei, sa fac ce vreau.

Zilele astea am redescoperit plăcerea de a juca și altceva decât aplicații pe facebook sau solitaire pe telefon, placerea de a fi fericit chiar daca nu esti... chiar daca ceilalti din anturajul tau prezinta malformatii majore ale hormonilor fericirii si tu le faci in ciuda cu energia de care dai dovada si nu iti pasa daca afara este o vreme de cacat sau daca profesorii nu mai contenesc cu ascultarile si cu testele.. NU IMI PASA! Vreau sa fiu fericita...si cred ca sunt...

Primăvară.Ieșiri.Motoare.Concerte.Leagane.Parcuri.tigari si scrum.
Câteva ore, dar a meritat.
Poți reveni oricând la copilărie, te poți distra la fel de mult ca atunci, chiar dacă nu mai ai 10 ani, poți să te simți bine și printre ”străini”, nu doar cu grupulețul tău și nu doar cei care te cunosc știu cum să te facă să zâmbești sau să râzi.
E frumos să cunoști oameni. În sensul de a-i întâlni, de a-i simti aproape, dar nu de a-i ști profund.
E frumos să faci ceva spontan, fără să le gândești și să le planifici până în la ultima chichiță, fara remuscari, fara alte idei si filmulete din capul tau cretin.Nu mai vreau sa stiu dinainte ce ma asteapta!

Defecte?

Toţi avem defecte, obiceiuri.

Toţi avem persoane în jurul nostru, pentru că aşa suntem făcuţi, să nu ne putem izola.

Deci… inevitabil ne lovim de defectele şi obiceiurile celorlalţi. Dar în principal nu le vedem. Dacă nu ne ating în mod special sau persoana respectivă nu e o acritură despre care am sta la o bârfă, nu prea le băgăm în seamă. Sau le observăm, dar nu ne deranjează. Sau faptul că e lângă noi le maschează.



Ne afectează însă când intervin în planurile noastre…

Dacă observăm din afară o ceartă a doi îndrăgostiţi, bazată pe… gelozie să spunem, am îndrăzni să dăm verdicte ori să judecăm: e vina ei că…, el n-a putut face nimic să… Am spune că noi nu am face aşa ceva niciodată.



Poate că avem dreptate, ne cunoaştem bine nu? Dar oare când sunt implicaţi nişte fluturi în stomac, am mai putea afirma acelaşi lucru? Cum ne poate schimba un sentiment? Cum ne poate schimba un sentiment frumos în rău?



Am deviat, mă invadează multe gânduri, dar nu le găsesc cuvintele pe tastatură.

Spuneam că defectele/obiceiurile celorlalţi, care în mod normal nu ne-ar deranja, devin nuanţate atunci când ne implică direct.



Ai o prietenă despre care ştii că obişnuieşte să asculte muzică la volum maxim, o dată la 2-3 zile. Ţi-a povestit odată, în treacăt, dar nu ai dat importanţă. Ştiai şi atât. Însă dacă ai ajuns să te muţi cu ea… cred că începe să te deranjeze obiceiul ei.

Suntem egoişti deci? Sau ipocriţi? E ok ce faci… dar la distanţă de mine? Sau e doar un reflex de auto-apărare?



Dacă prietenul tău obişnuieşte să joace fotbal în fiecare marţi seară cu băieţii, iar tu întruna din marţi-le alea vrei o ieşire şi el refuză că are planuri… devine o bulină neagră obiceiul acela, nu? Deşi până atunci ţi se părea foarte ok ideea, făcea mişcare, aveai şi tu timp de fete…



Se ştie că atunci când iubeşti, nu vezi defectele. Sau le vezi, dar le diminuezi. Nu-ţi pasă, are atâtea alte calităţi, iar simplul fapt că te iubeşte e suficient. În schimb ajungi să le vezi, aşa reale cum sunt, atunci când ajung să te rănească. Totuşi, iubirea tot acolo e, doar nu trece de la o zi la alta. Dar vederea e mai clară… Cum aşa?



Am dat exemple doar de obiceiuri. Dacă ar fi un defect, ştim că există şi nu-i poate face decât rău respectivei. Dar nu încercăm să aducem pe calea cea bună persoana. Însă când ne afectează… intervenim. Şi eventual apoi răsuflăm uşuraţi că am făcut o faptă bună.

Oare am făcut? Persoanei sau… nouă?

Ctrl + F Memories

În caz că ajungi vreodată să îţi spui: ”Of, ce cicălitoare a devenit fata asta a mea…” pentru că încă îşi doreşte fel de fel de dulcegării, chiar şi după ani buni împreună, încă se pisiceşte că aşa are chef sau ca să obţină ceva, întoarce-te puţin în trecut.


Dar în trecutul acela în care EA nu era. În care erai singur. Nu era nici o EA. Tre` să fi fost o astfel de perioadă… Ei bine, atunci nu îţi doreai să fie noaptea cineva lângă tine? Poate doar s-o ţii în braţe şi să adormiţi, poate doar să priviţi un film (ştiu, îţi plăceau cele de groază când EA se cuibărea în braţele tale de frică), poate doar să beţi o cafea împreună dimineaţa sau poate doar să-ţi enervezi prietenii că nu mai ieşi azi la bere, că fata ta ştie să te păstreze acasă, fix atunci…

Mi-a făcut cineva poftă de floricele şi mi-a arătat şi câteva clipuri… Şi îmi trecea prin minte ce plăcut ar fi fost să nu le fi văzut singură…



PS: Dacă vă va ruga vreodată să o ajutaţi la gătit sau ceva, să n-o refuzaţi de orgoliul acela: ”Eu nu am ce căuta cu tigaia în mână”. Nici nu vă închipuiţi ce amuzant poate fi şi cât de ”delicioasă” poate deveni bucătăria.

Eu n-o sa fiu asa !

Cred că toţi am spus, măcar o dată în viaţă: ”Eeeh, când o să fiu eu mare/când o să fiu eu în situaţia aia, n-o să fac/fiu aşa”.

Te gândeşti la nişte neplăceri cu ai tăi şi spui că tu n-o să fii aşa cu copiii tăi.

Te gândeşti la certurile alor tăi, între ei, şi spui că tu vei şti să gestionezi bine conflictele cu soţul tău.

Te gândeşti la toate ştirile cu violenţă în familie şi spui că tu vei pleca la prima abatere de genul ăsta.

Te gândeşti la divorţul pe care l-ai fi vrut când auzi de cazuri nefericite şi spui că tu nu vei sta cu partenerul doar de dragul copiilor, pur si simplu iti iei copiii si pleci.

Câte din astea (sau altele de genul) se împlinesc? Unde se termină naivitatea? Unde începe răbdarea? Unde se termină?

Cum ştii dacă faci lucrurile bine şi dacă e alegerea cea mai bună? Cum eviţi regretul ulterior?

Vreau şi eu să cred c-o să reuşesc să am o relaţie deschisă cu copiii mei (daca o sa am si daca o sa am vreau doi baieti :D), că mi-e groază să văd câţi întreabă pe forumuri/reviste/alte site'uri lucruri intime sau povestesc viaţa lor şi problemele serioase sau chiar cretine si ilogice cateodata, căutând un sfat (da, un sfat de la străini) şi sunt ori batjocoriţi ori sfătuiţi prost. Mi-e groază să mă gândesc că ar pune o problemă serioasă în mâinile unui străin care n-are nici un interes pentru binele lor. Prefer să ştiu, decât să nu şi să am eu satisfacţia falsă că totul e în regulă cu ei.

Vreau să cred că n-o să am probleme cu soţul de genul: ”plec la părinţi!”. Vreau să cred că persoana aleasă nu se va pierde uşor cu firea, de fapt nu, vreau să cred că toţi tinerii de azi sunt crescuţi în civilizaţie şi cazurile de violenţă s-au terminat odată cu cei de 40+ sau cei de la ţară care isi pierd timpul toata ziua prin baruri.

De divorţ… nu vreau sa ma gandesc la asta! Dar daca totusi s-ar intampla, când fiecare îşi reface viaţa, cum poţi accepta un străin pe locul unde era până nu demult tatăl tău?

O fi gelozie? O să ai impresia că nici o persoană nu e potrivită precum era mama/tata, aşa, cu bune, cu rele.

O fi teama de trădare? Cum să accepţi tu altă persoană lângă ei?

Sunt mult prea stresata in ultima vreme, gandesc mult prea mult/putin !

De unde vointa?

De unde ne luăm VOINTA ? Știți voi, chestia aia care ne ajută să ne menținem deciziile și scopul de a realiza ceva.


Din frica? Îți propui să înveți, eviți cât poți (că toată lumea face asta), dar într-un final ajungi să și înveți. Probabil mai drastic pentru că s-a diminuat considerabil timpul, iar cantitatea a rămas aceeași.
De ce ai avea voință să slăbești? Să ții diete? De frică că vine vara și îți va fi rușine să porți costum de baie, de frica criticilor celor din jur sau a batjocorii, de frică să nu mai fii atrăgătoare etc.
Din orgoliul? Nu poți accepta să fii întrecut, să nu fii cel mai bun, să nu mai primești priviri insinuante sau să nu mai întoarcă bărbații capul pe stradă după tine.
De la putere? Pur și simplu ești o persoană puternică, sigură, încăpățânată și de aici ar veni voința?
Din ciudă? Din cauza regretului? Că în trecut ai pierdut ceva și acum ai voința să nu se mai repete povestea?
Din mândrie? Vrei să fii apreciat, lăudat, venerat pentru realizare, deci de aici îți iei voința?
De la rușine? Din greutatea de a accepta, a recunoaște un eșec?



Sau poate contribuie toate…

Facts

Punct si de la capat.

Ce am mai invatat? Sa iert si sa am grija la ce imi doresc (pentru ca s’ar putea sa se indeplineasca).
Ce am mai facut? Nimic din ce mi-as fi dorit sa fac  :)
Ce am de gand? Sa ma bucur de soare.

Nu ştiu când trece timpul, nu ştiu cum trece timpul. Visul meu haotic începe dimineaţa, cu paşi grăbiţi pe treptele liceului şi se desfăşoară fulgerător până când de abia reuşesc să îmi adun şi ultimul gând rătăcit, 8 ore mai târziu. Cu toate astea, când privesc data, îmi dau seama că repeziciunea scurgerii timpului este doar o iluzie pregnantă de-a mea.

Nu vreau decât să îmi înghesui sentimentele printre rândurile unei cărţi, iar apoi să trântesc furioasa coperta.

Ghiduşie

M-am gândit să scriu şi n-am scris. O fac acum.
Nu imi vine sa cred ca de aproape o ora este primavara!
Sunt fericită pentru o perioadă nedefinită de timp (haha). Chiar şi cu vremea asta nehotarata care vrea sa invinga stralucirea solară, dar stiu ca soarele o sa invinga si o sa ne dea caldura pe saturate. Şi am să opresc timpul, pentru ca soarele să-mi lumineze mereu obrajii, iar razele-i să mi se refracte în suflet.Încerc eu sa fentez timpul, dar mai mult mă fenteaza el pe mine. Nu ştiu ce-l grăbeşte aşa, să se mai oprească si el la o cafea, că mă buimăceşte.

Miros primăvara, e chiar la uşa mea, ..la uşa ta.Alerg chiar acum să-i deschid, mi-e aşa de dor de ea! Trebuie să apăs pe clanţă înainte ca ideea vreunui joc năstruşnic să-i săgeteze mintea şi să fiu nevoită să o caut iar în labirintul de crengi uscate, sub ceruri gri.

Dar nu există alb sau negru, ci doar încăpăţânarea de a privi în nonculori, când viaţa e un curcubeu.



Maxim!
Am zis!

<3

ps: vreau ghiocei !